Ziua e perfectă pentru oamenii cărora le lipseşte cineva. Poţi înlocui o persoană cu multe altele în acele câteva ore in care soarele e pe cer. Poate nici nu ai nevoie să râzi sau să povesteşti cu alte persoane, poate îţi sunt suficiente soarele, lumina, speranţa sau iluzia că ceva neaşteptat se va întâmpla, doar pentru că e zi. Ai atât de multe lucruri de făcut, încât uneori uiţi ce aşteptai să se întâmple. Dacă nu ai multe de făcut, îţi poţi găsi activităţi care să te convingă chiar şi pe tine că asta îţi doreşti de fapt. Ziua e bună pentru cei care vor să uite. 
Dar noaptea… Noaptea lumea se întoarce inevitabil la gândurile cele mai profunde, noaptea începi să îţi aminteşti ceea ce uitai în timpul zilei. Noaptea rămâi singur, tu cu conştiinţa ta, cu întunericul şi cu liniştea. Şi oricât de puţin te-ar fi deranjat singurătatea în timpul zilei, îţi dai seama că propriile gânduri nu mai sunt o ascunzătoare sigură, atunci când tu ai rămas singura persoană de care te mai ascunzi. Şi tot ce faci este să aştepţi, chinuit de gândul că nu poţi să faci altceva. Din când în când încerci să îţi înfrunţi gândurile, să le înşiri şi să ţi le repeţi ca pe un film de groază, spunându-ţi că la un moment dat nu te vor mai bântui. Când începe să doară, te retragi, îţi ocupi mintea cu altceva sau încerci să o goleşti, să arunci totul într-un sertar în speranţa că vei reuşi să stai departe de tot măcar pentru câteva minute. Speri că aşa vei reuşi să adormi. Şi la un moment dat chiar se întâmplă asta, iar, dacă eşti norocos, vei visa doar lucruri absurde şi amuzante care te inspiră pentru ziua următoare, când lumina şi prezenţa celorlalţi oameni, cu tot cu glumele şi problemele şi vocile lor care, oricât ai insista că te enervează, sunt acum noul tău refugiu.

Ceea ce nu scriem la timp, nu scriem niciodata.

Imi place trecutul. Uneori il prefer fata de viitor, pentru ca viitorul inseamna noi amintiri, noi momente si noi sentimente care le vor inlocui pe cele vechi. Da, le vor inlocui, si oricat am incerca sa simtim din nou iubirea care s-a dus sau chiar fericirea de a strange pe cineva in brate pentru prima oara, vom descoperi ca si ele au disparut, undeva. Cand vom incerca sa regasim puterea pe care am descoperit-o in noi atunci cand am avut nevoie de ea, realizam ca nici macar asta nu ne amintim cum se simte. Astea sunt lucrurile pe care merita sa le scrii, sa le fotografiezi, sa faci cumva sa le pastrezi mereu intr-o cutie de tabla la care sa te intorci atunci cand ti se face frica de viitor, de singuratate, de sentimentul ca nu mai stii cum a fost sa te simti liber dupa bac. Nu le lasa sa se piarda, imortalizeaza-le atunci cand le traiesti, pentru ca s-ar putea sa nu mai treci prin acelasi loc inca o data, si s-ar putea sa ti se faca dor. Asta, daca esti ca mine si iti place trecutul. 

Acum un an…

Acum un an plangeam. Plangeam pentru ca se facuse vreme frumoasa afara, dar fiecare zi insorita era doar o zi pe care nu o petreceam cu tine. Plangeam cand ascultam muzica, pentru ca melodiile pe care obisnuiai sa mi le pui insemnau doar ca nu mai simti ce simteai atunci. Plangeam pe strada, cand treceam pe langa locurile noastre dintr-o data goale, sau luate de indragostiti cu povesti nici macar pe jumatate la fel de frumoase ca a noastra. Plangeam si nu ma puteam opri pentru ca nu stiam ce altceva sa fac. Ma trezeam dimineata sperand ca totul sa fi fost un vis lung si urat, iar cand vedeam privirile ingrijorate care se opreau asupra mea plangeam din nou. Hohotele imi ingreunau respiratia pana cand simteam o durere in piept, dovada fizica a faptului ca totul era real.

Imi aminteam toate momentele frumoase la care simteam ca trebuia sa renunt si care stiam ca nu se vor mai repeta. Imi aminteam multe detalii, dar nu imi mai puteam recrea acele sentimente. Nu mai stiam cum e sa simti iubirea pe care o simtisem cu o saptamana in urma, ca si cum toata esenta acelui an si aproape jumatate s-a evaporat cand m-ai imbratisat pentru ultima oara. Nu stiam unde au disparut sentimentele noastre, vroiam sa le caut si sa le aduc inapoi, pentru ca toate gesturile si amintirile nu mai insemnau nimic fara ele.

Ai incetat sa mai existi in toate obiectele pe care le vedeam, ai reusit sa fugi din mine. Nu mai intelegeam nimic, nu vroiam sa te las sa pleci, pentru ca nu stiam ce va fi in locul tau. Spatiul pe care il ocupai tu s-a golit dintr-o data, si atunci realizam ce mare era spatiul acela. Nu stiam ce sa fac cu el, nu ma puteam misca de teama sa nu ma prabusesc si eu, pentru ca nu mai avusesem niciodata un gol atat de mare in mijlocul meu. Unii nu intelegeau de ce sunt atat de distrusa, credeau ca am pierdut pur si simplu ceva care era in plus, separat de fiinta mea, iar acum am ramas doar eu, intreaga, asa cum fusesem inainte. Ce usor ar fi fost, dar nu. Am pierdut ceva care devenise o parte din mine, pentru ca te-am lasat sa patrunzi pana in centru, crezand ca in felul acesta imi vei aduce mai multa fericire. Ce naiva am fost! In euforia mea, nu m-am gandit ca fericirea nu e infinita atunci cand vine din exterior, nu am crezut ca te vei smulge din viata mea si vei lua tot ce ai adus cu tine.

Dupa un an, inca imi amintesc singuratatea pe care o simteam trecand prin mine ca un fior, sentimentul de neajutorare, senzatia ca nu mai apartin nimanui. Imi placea sa apartin cuiva, sa depind de cineva, pana cand am invatat sa fiu si singura, inevitabil. Si, pana la urma, sa fii singur nu mai e un lucru atat de rau. Da, fac mai multe greseli pe care trebuie sa mi le asum, deciziile sunt mai greu de luat pe cont propriu si greutatile nu se mai impart la doi. Dar puterea pe care mi-am descoperit-o si faptul ca ma pot defini putin mai mult prin mine insumi, nu doar prin cei de care depind, inseamna ca toata durerea a avut un scop si a meritat, macar putin.

„Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.”

Marin Sorescu, „Iona”

Ironic

E prima zi de primavara, pe strada vezi oameni cu flori si martisoare si zambete noi, si tot ce pot eu sa observ e ca e mai frig si mai innorat decat ieri. Parul imi sta destul de bine, avand in vedere ca nu am mai avut timp de el azi dimineata, si unghiile au rezistat remarcabil peste noapte, dar tot ce vad eu cand ma uit la ele e ca nu par la fel de dragute ca ieri, vazute prin ceata cu care m-am inconjurat azi. Placerea de a bea ceai singura in timp ce ma uit la seriale s-a transformat in singuratate. Unele complimente care m-ar fi facut sa zambesc inainte azi ma enerveaza. Postarile despre cat de frumos e sa apreciezi lucrurile mici si frumoase sunt imediat urmate de unele triste. As vrea sa invat sa imi controlez starea de spirit, daca nu reactiile imediate, sa nu ma mai las influentata atat de mult de ..vreme.

Lucruri mici

Lucrurile mici si dragute sunt asa de subapreciate. Oamenii prefera sa se bucure un pic de ceva micut, sau chiar si de ceva mai important, dupa care sa revina la nervii si frustrarile lor. E mult mai usor sa te plangi, sa critici, sa zici ca nu ai timp de nimic si sa nu ai chef de nimic, decat sa te mobilizezi, sa ignori toate prostiile care se intampla, inevitabil, si sa te bucuri. Ca e primavara. Ca sunt martisoare dragute peste tot si ca maine, cu ajutorul lor, o sa faci cateva persoane sa zambeasca, pentru ca merita asta. Ca profa de mate, chiar daca zice ea prostii, zice din cand in cand „nanana” si te face sa razi. Ca ai reusit sa iti faci tema la mate singur. Ca e soare afara si nu ai mai simtit de mult lumina asta care te face sa te incrunti zambind. Ca ti-ai facut unghiile si nu a iesit perfect, dar a iesit dragut si diferit si acum de fiecare data cand te uiti la mainile tale nu te poti abtine sa te simti un pic mai speciala. Ca ultimele zile au fost zile bune fara sa se intample ceva special, doar datorita atitudinii tale pozitive. Ca ti-ai luat examenul teoretic la politie, chiar si cu 23 de puncte. Multe multe lucruri frumoase care asteapta sa fie observate si apreciate. Si daca nu le vezi inca, asta nu inseamna ca nu sunt acolo, trebuie doar sa dai la o parte ceata formata de frustrarile si de nemultumirile pe care le tot acumulezi, sa zambesti, sa zici „lasa ca nu asta conteaza” de fiecare data cand iti vine sa pocnesti pe cineva. Si e gratis!

Zen

 Mi s-a spus de multe ori cat de calma par mereu, cum nu ma enervez si nu urlu si suport toate prostiile oamenilor fara sa fac crize de nervi. Si asa era, probabil, desi mie nu mi se parea cine stie ce. Acum, totusi, incep sa vad ca ma schimb, ca nervii mei nu mai sunt la fel de flexibili, ca,  desi nu izbucnesc si nu urlu si nu jignesc oamenii in fata, simt cum incepe sa imi fiarba sangele cand aud ce pot scoate pe gura unii oameni. Si ma intreb care e limita minima de ratiune si de bun simt pe care o poate avea cineva astfel incat sa supravietuiasca atat de mult fara sa fie batut. Chiar asa de usor de enervat am ajuns? Am gresit prin faptul ca nu am rabufnit la orice intepatura? Vreau sa fiu din nou acea persoana calma, careia un comentariu aiurea nu ii poate strica ziua. Vreau sa zic din nou „Lasa, ca nu conteaza ce zic ei, oricum nu ma influenteaza pe mine cu nimic”. Vreau sa rad cand aud oameni spunand chestii la limita idioteniei, nu sa ma enervez. Vreau sa fiu eu in lumea mea, fara sa imi mai pese de toate povestile altora. Vreau sa fiu zen.