Acasă » Uncategorized » Acum un an…

Acum un an…

Acum un an plangeam. Plangeam pentru ca se facuse vreme frumoasa afara, dar fiecare zi insorita era doar o zi pe care nu o petreceam cu tine. Plangeam cand ascultam muzica, pentru ca melodiile pe care obisnuiai sa mi le pui insemnau doar ca nu mai simti ce simteai atunci. Plangeam pe strada, cand treceam pe langa locurile noastre dintr-o data goale, sau luate de indragostiti cu povesti nici macar pe jumatate la fel de frumoase ca a noastra. Plangeam si nu ma puteam opri pentru ca nu stiam ce altceva sa fac. Ma trezeam dimineata sperand ca totul sa fi fost un vis lung si urat, iar cand vedeam privirile ingrijorate care se opreau asupra mea plangeam din nou. Hohotele imi ingreunau respiratia pana cand simteam o durere in piept, dovada fizica a faptului ca totul era real.

Imi aminteam toate momentele frumoase la care simteam ca trebuia sa renunt si care stiam ca nu se vor mai repeta. Imi aminteam multe detalii, dar nu imi mai puteam recrea acele sentimente. Nu mai stiam cum e sa simti iubirea pe care o simtisem cu o saptamana in urma, ca si cum toata esenta acelui an si aproape jumatate s-a evaporat cand m-ai imbratisat pentru ultima oara. Nu stiam unde au disparut sentimentele noastre, vroiam sa le caut si sa le aduc inapoi, pentru ca toate gesturile si amintirile nu mai insemnau nimic fara ele.

Ai incetat sa mai existi in toate obiectele pe care le vedeam, ai reusit sa fugi din mine. Nu mai intelegeam nimic, nu vroiam sa te las sa pleci, pentru ca nu stiam ce va fi in locul tau. Spatiul pe care il ocupai tu s-a golit dintr-o data, si atunci realizam ce mare era spatiul acela. Nu stiam ce sa fac cu el, nu ma puteam misca de teama sa nu ma prabusesc si eu, pentru ca nu mai avusesem niciodata un gol atat de mare in mijlocul meu. Unii nu intelegeau de ce sunt atat de distrusa, credeau ca am pierdut pur si simplu ceva care era in plus, separat de fiinta mea, iar acum am ramas doar eu, intreaga, asa cum fusesem inainte. Ce usor ar fi fost, dar nu. Am pierdut ceva care devenise o parte din mine, pentru ca te-am lasat sa patrunzi pana in centru, crezand ca in felul acesta imi vei aduce mai multa fericire. Ce naiva am fost! In euforia mea, nu m-am gandit ca fericirea nu e infinita atunci cand vine din exterior, nu am crezut ca te vei smulge din viata mea si vei lua tot ce ai adus cu tine.

Dupa un an, inca imi amintesc singuratatea pe care o simteam trecand prin mine ca un fior, sentimentul de neajutorare, senzatia ca nu mai apartin nimanui. Imi placea sa apartin cuiva, sa depind de cineva, pana cand am invatat sa fiu si singura, inevitabil. Si, pana la urma, sa fii singur nu mai e un lucru atat de rau. Da, fac mai multe greseli pe care trebuie sa mi le asum, deciziile sunt mai greu de luat pe cont propriu si greutatile nu se mai impart la doi. Dar puterea pe care mi-am descoperit-o si faptul ca ma pot defini putin mai mult prin mine insumi, nu doar prin cei de care depind, inseamna ca toata durerea a avut un scop si a meritat, macar putin.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s